marți, 7 noiembrie 2017

PICTORIȚA


    Intuind o bogăție de culori, ceva vrednic de a fi surprins si pus pe pânză, un peisaj de toamnă, mi-am pregătit de cu seara șevaletul, panze, peneluri, culori, ma rog...tot ce mi-ar fi trebuit sa ma ajute sa adun culorile, umbrele si luminile. 
    Noaptea nu a fost sfetnicul cel bun. Și asta pentru ca am tras cu urechea la foșcăiala frunzelor. M-am legănat deodată cu zefirul printre mesteceni si fagi, brazi si molizi.
    M-am trezit inaintea ceasului, am ieșit pe prispă inaintea zorilor. Am dat sa-mi iau trusa de pictură. Ma invârt de-a stanga, ma răsucesc de-a dreapta. Geaba. Nu-s. Rastorn casa cu hornul in jos. Ioc.
    Am invațat de mult să nu incerc sa explic...inexplicabilul. Așa ca am luat-o prin livadă, prin rouă, spre pădure, spre dealuri. M-am dus la intâlnirea cu sărbatoarea culorilor cu.... mâna goală.
    Ostenit si încântat m-am intors la asfințit. Am imbucat ceva si am căzut rapus.
    Mult după rasarit m-a trezit sunetul ploii strecurate printre frunze. Am ieșit pe prispă, cu gandul ca tocmai mi-am ratat picturile, că frunzele s-au scuturat si s-au gârbovit sub coroanele goale.
    Așa si  era.
    Am gandit sa ma consolez cu o cafea. Intru. Pe pereți o sumedenie de pânze, toate pictate. Toate savarsite. Mă frec la ochi. Cu inexplicabilul.  Revin cu găndul la cafea si mă duc sa o fac.
    Pe masă un bilet:
" Mă scuzați ca am dat iama in culori. Ceea ce v-am lăsat in dar.... sper să răsplatească deranjul. Mai trec in anul viitor. Cu stimă, Toamna"